INTERVIU: Psihologia femeii după 40 de ani - Ce schimbări au loc la nivel psihologic în premenopauză și menopauză - Petronela Rotar, psiholog

 

Femeia după 40 de ani se confruntă cu o serie de schimbări, mai mult sau mai puțin vizibile. Ridurile, kilogramele în plus, aspectul pielii și al părului – sunt modificările pe care le vedem și care ne frustrează la nivel conștient. Dar ce se întâmplă la nivel inconștient în această perioadă de tranziție, când hormonii ne-o iau razna, când copiii ne cresc și părăsesc cuibul, când relațiile intime se redefinesc?

„Asemănătoare cu cele din adolescență, din multe puncte de vedere, chiar dacă ceea ce se întîmplă fizic este la polul opus: dacă în adolescență devenim femei, la premenopauză și menopauză apare spaima că nu mai sîntem femei întregi, devreme ce ne pierdem fertilitate, prospețimea, tinerețea, frumusețea, elasticitatea corpului, a pielii, iar furtunile hormonale ne pot tulbura și mai tare, pe lîngă toată această posibilă criză psihologică.

O numim și criza vîrstei de mijloc, însă ca orice criză, e și o oportunitate uriașă de creștere, de dezvoltare, de vindecare. Aș îndrăzni să spun că nu toate femeile trec atît de dramatic prin asta, ci mai degrabă cele care au pus toate ouăle sensului existenței lor în același coș: fie în frumusețea & tinerețea lor, fie în rolul de mamă, fie într-un rol profesional care presupune tinerețe și vitalitate.”

Vă invităm să citiți un interviu cu Petronela Rotar, psiholog, scriitor și, nu în ultimul rând, femeie 40+

Cum se raportează femeile la schimbările care au loc după vârsta de 40 de ani?

Pentru multe femei, din păcate inconștient, menopauza înseamnă încetarea vieții lor de dinainte, a vieții sexuale chiar, iar dacă coincide și cu plecarea copiilor de acasă (sindromul cuibului gol) poate aduce un sentiment puternic de inutilitate, de tristețe, de iritabilitate și gol emoțional. Deși, trebuie spus, nu e musai ca lucrurile să se întîmple așa: există posibilitatea să rămînem active, chiar și sexual, să ducem vieți împlinitoare și sănătoase, să găsim sens și în această perioadă a vieții noastre. Ba chiar aceste sentimente de inutilitate și tristețe, de furie cîteodată, ne pot trimite către a ne căuta pe noi însene și a ne reinventa. Cunosc multe femei care și-au schimbat la 180 de grade viața în perioada asta, fiindcă nu voiau să trăiască nemulțumite și nefericite.

Tu, ca femeie 40+, cum ai resimțit (dacă ai resimțit) aceste schimbări?

În primul rînd e important să ne dăm seama că trăim o pierdere semnificativă: pierderea tinereții și a vieții așa cum o știam, iar pentru ca tranziția la o nouă etapă să se facă lin și sănătos, e preferabil să trăim conștient această pierdere și doliul psihologic aferent ei, cu toate etapele lui. Multe femei se blochează în stadiul de negare sau negociere (cu mult „ajutor” și din partea unei societăți care pune presiune pe ele să nu îmbătrînească), așa că vedem adesea femei la 50 de ani care încep să își modifice corpul, fața, uneori dramatic, pentru a încerca să oprească procesul de îmbătrînire, altele rămîn blocate în etapa de depresie și nu reușesc niciodată să își revină și să accepte cu adevărat maturitatea și îmbătrînirea mai apoi.

Personal, încă nu resimt foarte tare asta, nu sînt încă nici măcar la premenopauză, probabil că mai am vreo zece ani pînă la menopauză dacă mă uit la mama și la procesul ei de îmbătrînire, am parte și de gene foarte bune tot de la ea, nu se văd anii mei încă, însă mă pregătesc psihologic pentru asta, înțeleg că e o perioadă de tranziție și că voi pierde tinerețea. Însă nu mă sperie, fiindcă eu duc o viață foarte activă și știu că asta nu se va schimba, copiii deja au plecat și pentru mine a fost un motiv de bucurie, am avut de crescut copii toată viața de adult, de la 21 de ani, așa că profit de libertatea de acum, cu mențiunea că continuăm să petrecem mult timp împreună, iar pentru mine rolul de mamă, deși a fost și este cel mai important și consistent rol al vieții mele, nu e singurul, nu m-am identificat cu el, am și separat de fetele mele scopuri și sensuri și roluri care îmi aduc bucurie și împlinire. Așa că mă proiectez în viitor drept o băbuță cool, activă, care trăiește viața cu entuziasm și bucurie chiar și la 70+.  

Lucrezi cu femeia după 40 de ani în viața ta profesională. Cum o găsești la primele interacțiuni?

Cele cu care lucrez eu sînt femei care deja au decis să lucreze cu ele pentru a-și schimba sau îmbunătăți viața, așa că - chiar dacă la primele interacțiuni sînt poate triste, deprimate, anxioase, îngrijorate, debusolate - procesul lor e unul de reconectare cu ele și cu resursele pe care le au pentru a face față acestei părți ale vieților lor.

Psihologic vorbind, despre ce este vorba, ce o afectează cel mai tare în această tranziție?

Depinde de la caz la caz: sînt femei care după plecarea copiilor nu își mai găsesc sens, rost, altele care sînt părăsite sau părăsesc bărbați cu care relația nu a mai mers în ultima perioadă și au de înfruntat această pierdere, altele care nu pot suporta ideea că își pierd frumusețea, atractivitatea, sex-appeal-ul, dacă și-au trăit viața căutînd validare exterioară.

Caută femeia după 40 de ani din România consiliere psihologică pentru premenopauză și menopauză?

Mai rar specific pentru asta, însă des pentru constelațiile de simptome care însoțesc perioada asta.

Din experiența ta, care sunt metodele cele mai la îndemână pentru a accepta mai ușor ce se întâmplă cu noi după 40 de ani?

Cred că e un proces mai amplu de autoacceptare și autocompasiune, de împăcare cu sine - nu cred că poți accepta că îmbătrînești în mod particular, dar cu alte aspecte ale tale încă ești în război. Din ce observ eu, femeile care trec cu grație prin vîrstele astea sînt femei care lucrează cu ele, sînt așezate în ele însele, sînt în acceptare cu toate părțile lor. Așa că aș spune că acesta e secretul.

Este menopauza încă un subiect tabu în România?

Sigur că este, deși a început să devină tot mai mult subiect de discuție în anumite bule, cele interesate de dezvoltarea personală. Despre lucruri de felul acesta nu se discută la noi, e rușinos, e nepotrivit, e lipsit de pudoare, nu e așa? Eu am vorbit cu mama mea, am pus întrebări, am vrut să știu la ce să mă aștept, avînd totuși în minte faptul că trăim vremuri diferite, că eu sînt diferită, că viața mea e diferită și că, cel mai probabil, pentru mine va fi mai simplu decît a fost pentru ea.  

Cum putem ieși din această zonă de „tabu”, de subiect rușinos, și să putem discuta deschis cu prietenele noastre, cu medicii specialiști, cu psihologul?

Simplu: discutînd. Dar pentru asta e important ca noi, cei care avem o voce, să avem curajul să vorbim despre asta deschis. Să oferim un spațiu pentru asta. Să aducem pe tapet astfel de conversații și teme. Ceea ce facem noi acum. Dacă continuăm să ne prefacem că nu se întîmplă nimic, rezultatul va fi că nimic nu se va schimba pe tema asta.  

Cât de importantă este comunicarea cu partenerul de viață legată de stările prin care trecem?

Crucială. Mai ales că el e la primire cînd vine vorba de stările de irascibilitate, de nervozitate, de furie. El ne observă cînd ne urîm corpurile dacă ele încep să se transforme. E greu și pentru ei să fie acolo pentru noi dacă nu discutăm deschis despre ceea ce se întîmplă cu noi.

Cât de ușor este să comunici cu partenerul de viață în România, țară în care inteligența emoțională și empatia nu au un nivel suficient de ridicat?

Nu prea ușor, asta e adevărat. Însă lucrurile astea se învață, dacă există disponibilitate și dorința de a fi un cuplu în continuare, un cuplu puternic și sudat, o echipă. Am fi uimite cîte sînt dispuși bărbații noștri să învețe dacă le cerem asta într-un mod asertiv, iubitor, dacă le vorbim despre nevoile noastre și dificultățile noastre.

Empatia și comunicarea deschisă sunt esențiale și la locul de muncă, atunci când oboseala, bufeurile, lipsa de concentrare își fac simțită prezența. Cât de deschiși crezi că sunt antreprenorii români, managerii și responsabilii HR față de aceste probleme?

Unii sînt, alții nu, dar cred că există tot mai multă preocupare pentru sănătatea mintală și la noi. Eu sînt optimistă.