Primele simptome neînțelese și vizita la medicul care nu m-a putut ajuta

Așa a început călătoria mea prin lumea premenopauzei: cu o vizită la medic pe care nu am s-o uit niciodată, pe cât de hilară, pe atât de frustrantă la momentul respectiv. Un medic simpatic care mai avea să strige „Nu ți se întâmplă nimic, ești perfect sănătoasă, du-te acasăăă!!” Mă rog, a cam făcut-o, dar hai să o luăm cu începutul:

Niște banale transpirații de noapte, la 35+, care – pe lângă faptul că au apărut dintr-o dată și m-au surprins ca intensitate – mă deranjau și fizic și psihic. Mi se părea de-a dreptul dezgustător să mă trezesc în miez de noapte cu tricoul fleașcă, în special în jurul gâtului și al pieptului.

Și, ca orice român autentic, am început să studiez problema, pe… sfântul google. Mi-a dat cu panică atunci când am văzut că poate fi simptom de inflamare a tiroidei, așa că nu am stat pe gânduri și m-am programat instantaneu la endocrinolog. Un medic – așa cum am zis deja, simpatic – cu care mai avusesem de-a face de câteva ori în anii dinainte de acest episod.

Și m-am dus cu panica în sân (fiind zi, nu aveam și broboane de transpirație acolo) și i-am explicat cum eu cred că am hipotiroidism (sau hiper, nu mai țin minte, cert e că mă dusesem cu diagnosticul deja pus). S-a uitat la mine și pe stânga și pe dreapta, mi-a pus și câteva întrebări și mi-a palpat și zona cu pricina, decretând fără urmă de îndoială că glanda mea tiroidă este bine mersi.

Eu nu și nu, și nu m-am dat plecată. Iar reacția lui a fost minunată (am apreciat-o tare mult și, de atunci, nu m-am mai certat cu niciun doctor pe diagnostice date de google) - mi-a dat trimitere la ecografie și mi-a zis așa: „Dacă iese ca tine, și ai probleme cu adevărat, plătești ecografia. Dacă nu ai nimic, nu o plătești și te duci acasă liniștită”. Mă rog, eu am auzit cam ce am scris în primul paragraf („Nu ți se întâmplă nimic, ești perfect sănătoasă, du-te acasăăă!!”), dar am dat cuminte din cap și m-am dus la ecografie. Din care, bineînțeles, a reieșit că glanda mea tiroidă e așa cum trebuie, în limitele acceptate de medicină.

Acuma, bun, îmi puteți spune că dacă era un medic bun s-ar fi gândit că la 35 de ani încep să apară discret primele simptome de premenopauză. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că a trebuit să mai treacă încă 7 ani până să înțeleg (tot de una singură, tot cu ajutorul sfântului google) ce se întâmplă cu mine de atâția ani. Și că momentan n-am nimic altceva de făcut decât să mă observ, să iau notițe și să mă pregătesc pentru zile (și nopți) și mai ude de transpirație. Și că astea nu sunt nici pe departe cele mai mari probleme cu care mă voi confrunta. Amin!